Poezia "Lumină" de George Topîrceanu este un pastel care, în opinia mea sugerează graniţa fragilă dintre lumină şi întuneric, dintre aspectul luminos şi cel întunecat al existenţei.
În primul rând, textul este descriptiv, conturează tabloul solar al unei grădini în care freamătă viaţa: un melc "îşi taie drumul prin grădină", plopul "visează" în soare, un fluture îşi opreşte zborul sub privirea atentă a florilor. Se observă că, la nivel stilistic, procedeul dominant este personificarea: melcul "ameninţă", "florile se-nalță-ntr-un picior", plopul visează. Tabloul descriptiv este conturat prin imagini vizuale, statice sau dinamice: "Plopul, nemişcat în soare", "O muscă trece prin lumină ca o scânteie de-ntuneric".
În al doilea rând, planul descriptiv este dublat de unul metaforic, realizat printr-un joc al contrastelor. Antiteza lumină-întuneric este accentuată prin termeni selectaţi din câmpurile lexicale ale celor două cuvinte: soare, albă, umbră, neagră. De asemenea, epitetul metaforic "aripi de umbră" arată ca fluturele, al cărui zbor este frânt pe vârful unui spin, devine un simbol al fragilităţii.
Prim contrastul subtil între soare şi umbră, prin metafora zborului, asociată cu tema timpului în finalul textului, poezia "Lumină" conturează imaginea unei grădini care devine o expresivă metaforă a vieţii.
